Mă simt ca o clădire veche
Written by Mircea Țara
Mă simt ca o clădire veche, din cărămidă, de pe care cade tencuiala.
Mă simt ca un oraş supra-aglomerat plin de frustrări şi incapabil să înţeleagă încotro duc
toate acele străzi care s-au născut în el.
Stâlpii par nişte uriaşi aplecaţi sub o povară invizibilă – ignoranţa cântăreşte greu.
Gurile de canal râgăie, iar putoarea lor carnivoră îţi sfârtecă trupul şi mintea.
În vechea dacie din spatele blocului se găseşte universul celor o mie şi una de nopţi.
Nopţi nedormite din cauza grijilor.
Şi tot acolo e şi universul lui Asimov, băiatul ce locuieşte la etajul unu.
Urletele străzilor formează simfonii şi orchestraţii abstracte.
Muzica oraşului se aude în anticamera inimii şi ecoul ei răsună în mine ca într-un templu
părăsit – m-am părăsit.
Mici cratere, ca nişte coşuri sparte pe faţa unui adolescent cu păr unsuros şi proteză,
apar în fiecare oră în viaţa oraşului, acolo unde te aştepţi mai puţin.
Noaptea, oraşul îşi întinde tentaculele luminoase ca o caracatiţă fosforescentă şi înghite pădurea,
şoseaua de centură
şi stelele.

serigrafie Andreea Bololoi
