Percepţia în mediul vizual
Written by Lucian Enășoni
Orange. E interesant cum acest cuvânt trimite mintea omului spre gustosul fruct exotic, spre o binecunoscută companie de telefonie sau spre cea mai caldă culoare din spectrul cromatic. Percepţia produce sesizarea, cu ajutorul simţurilor si a gândirii, a tuturor obiectelor înconjuratoare. Şi nu numai a obiectelor, dar şi a formelor, culorilor sau materialităţii. Există şi putem vorbi despre o percepţie formată a oamenilor. Adică un cumul de cunoştinţe perceptuale antrenate ce arbitrează noua direcţie pe care va acţiona percepţia. Percepţia se foloseşte în spaţiul filmului, în design, în publicitate, în fotografie şi în general în media. Însă percepţia nu e un element recent descoperit. Pictorii din antichitate se foloseau de această capacitate umană cu o măiestrie de invidiat, ţinând cont de posibilităţile tehnice ale vremii.
Spre exemplu, oamenii sunt obişnuiţi să perceapă un anumit obiect într-un anume fel iar o intervenţie cât de mică în forma sau funcţia acelui produs duce la schimbarea percepţiei. Se poate întâmpla aceasta pe neobservate? Desigur cei ce lucrează cu percepţia utilizatorilor sunt interesaţi într-o schimbare pozitivă sau neobservată a percepţiei. Aşadar, există şi o percepţie negativă sau, cu alte cuvinte, o percepţie ce poate produce rezultate negative, nedorite; un feedback nesatisfăcător ce se manifestă nu prin respingerea produsului datorită neacomodarii rapide, care se poate învata, ci datorită neatenţiei acordate modului cum lucrează percepţia formată. A modului cum omul este obiţnuit, educat să perceapă un produs sau o imagine ce i se oferă. Percepţia de asemenea este strâns legată de cunoaştere, de educaţie şi de mediul de existenţă al omului. Percepţia se adresează tuturor simţurilor oamenilor: văzului, auzului, mirosului, gustului şi simţului tactil.
Un exemplu de acomodare la o schimbare de percepţie a fost introducerea în România a tramvaielor germane ale căror uşi se deschid prin acţionare manuală...prin apăsarea butonului. Omul era obişnuit să stea în faţa uşii, asteptând ca aceasta să se deschidă, lucru care înca se întâmpla... Ba înca procesul era dublu: se desfăsura şi pe interiorul tramvaielor, unde oamenii trebuiau să actioneze bariera pentru a deschide uşile cu senzor.
Am vazut cazuri în care – după sosirea tramvaiului în staţie – oamenii stateau pur şi simplu în tramvai aşteptând deschiderea uşii, nerealizând că pentru a coborî trebuie înlăturată bariera, aceasta devenind parcă un obstacol sau un semn că uşa nu ar funcţiona!
O doamnă alerga odată disperată spre singura uşa care se deschidea automat – cea din faţă – spre a-şi găsi scăparea din acel „vagon închis“! Un alt exemplu de intenţie de schimbare a perceptiei, ce nu a dat rezultate a fost introducerea pubelelor selective pentru sortarea deseurilor din oraşe. Lipsa unei informari coerente unită cu o percepţie formată, de a arunca „totul la un loc“ a dus la un eşec al unei initiaţive demne de luat în considerare.
Percepţia te provoacă să gândesti, să deduci, să prelucrezi ceea ce primeşti în propriul laborator creativ: mintea. Percepţia este un proces de cunoaştere senzorială, o formă de reflectare în conştiinta omului a realităţii care acţionează asupra organelor de simţ. Se formează astfel o „imagine“ care rezultă din aceasta reflectare. Să analizăm alt exemplu de schimbare a percepţiei.
În ultimii ani s-au introdus la noile modele de autoturisme - produse în special de Citroen şi Renault - vitezometre electronice ce arată viteza curentă la fel ca vitezometrele bicicletelor. Ele au venit sa înlocuiască „batrânele“ ceasuri de viteză ce foloseau indicatorul întocmai ca la un ceas de mână. Părerile sunt împărţite în privinţă acceptării noului concept. Pe de o parte afisajul LCD electronic face trimitere la o lume tot mai grabită, tot mai digitală ce vrea un feedback rapid a ceea ce înteprinde, un fel de „update continuu“. Vitezometrul-ceas, de cealaltă parte apelează mai mult la percepţia umană, în sensul ca trimite ochiului informaţia mai realist prin dinamică: acul indicator, ce se mişcă în sensul acelor de ceasornic, producea senzaţia de creştere/descreştere, de amplificare/scădere, la fel cum creşterea presiunii într-un rezervor este indicată printr-un ceas asemănător. Mobilitatea acului indicator e ceea ce s-a pierdut odată cu introducerea turometrului digital. Iar ca alt exemplu de atenţie dată percepţiei putem remarca cum la aparatele de bord ale unui avion, se scot în evidenţă prin contrast cromatic anumite butoane sau comenzi pentru a uşura percepţia selectivă a piloţilor.
Sigur că percepţia este diferită de la o cultură la alta, de la o ţară la alta, de la o familie la alta, de la om la om. Fiecare om percepe lucrurile într-un mod diferit. Un locuitor al Indiei probabil nu va percepe culoarea roşie întocmai ca un locuitor european. Un pictor va trata altfel culorile decât un vopsitor, iar un producător de film va „vedea“ altfel un film decât spectatorul obişnuit. Măsura în care diferiţi oameni percep lucrurile ţine mult de cunoaştere şi de experienţă cât şi de pasiunea pentru un anumit lucru. Vârsta e un alt factor determinant pentru percepţie. Un vârstnic va citi două ore presa şi anumite cărţi pe când un adolescent nu rezistă mai mult de cinci minute în faţa unui text scris pe internet. Primul a crescut în sfera preţuirii educaţiei şi a lecturii pe când cel din urmă creşte sub influenţa culturii blog-urilor. Blog-ul a demitizat lectura, a dezbrăcat-o de orice aură de mister facând-o accesibilă, ieftină şi uşor de comentat, astfel că „oricine“ îşi poate da cu părerea asupra „oricărui“ subiect scris de către „cineva“!
În sfera culorilor şi a denumirii nuanţelor se apelează tot mai des la esenţă. Culorile fiind inspirate din natură, au ajuns astazi de multe ori să poarte numele „esenţei originale“ din care au fost extrase. Kiwi a devenit aşadar numele verdelui ce seamănă cu conţinutul gustosului fruct. Bleumarin exprima verbal atât de intens imensitatea şi adâncimea mării albastre. Auriul nu este oare simbolul aurului galben, la fel cum argintiul revelează strălucirea argintului? Roz-ul suflă parca prospeţimea rozelor prin culoarea-i atât de sensibilă, precum o floare. Şi revenind la portocaliul portocalelor sau aşa-zisul oranj observăm cum numele transmite nu numai culoarea ci şi obiectul ce o posedă… Aşadar denumirea cromatică pură trimite direct la sursă şi face astfel mai uşoară perceperea nuanţei în minte.
Traseul de întelegere al percepţiei umane nu este complet fără clarificarea modului cum lucrează percepţia. Nu percepem numai cu ajutorul ochiului; faptul că o culoare transmite caldură este o acţiune ce nu ţine doar de vizual. Percepţia nu este posibilă fără capacităţi senzoriale. Percepţia caută corelaţii, legături mintale şi psihosenzoriale în timp ce interpretează materialul vizual, sonor, tactil, olfactiv sau senzorial. Percepţia interpretează şi compune, creează conexiuni şi structuri. Percepţia ajută intuiţia să lucreze şi să gasească soluţii. Percepţia umană încearcă să simplifice lucrurile. Cum? Spre exemplu, acolo unde sunt mai multe elemente mici asemănătoare între ele, acestea sunt percepute ca un grup. Ati privit vreodată o pajiste din depărtare ce părea atât de verde? Şi aşa era, datorită firelor de iarbă, însă dacă te aflai „în“ ea observai şi brunul pamânt sub firele de iarbă şi rare floricele galbene care se întindeau pe întreaga pajiste, precum şi toporaşi albaştrii, dar din departare, toate acestea ramâneau neobservate…
Lucrurile nu se opresc aici. Procedeul de unitate cromatică a ansamblului, produs prin mici unităţi diferite, a fost folosit înca din anii 1800 când pictorii pointilişti aşezau pete şi puncte asemănătoare cromatic care creeau senzaţia de culoare unitară. Percepţia se modifică în funcţie de distanţă. Dar, un fapt mult mai extraordinar e avansul tehnologic ce se pliază pe vechile tehnici. „Tehnologia“ folosită atunci în pictură a fost mai apoi digitalizată, iar astăzi în era tehnologică pixelii formează o imagine! Pixelul este un element component al imaginilor grafice digitale, foarte redus ca dimensiune şi proprietăţi, astfel că fiecare pixel are o singură culoare, sau măcar o singură culoare clar dominantă. Pixelii, aceste mici particule-element, se unesc în combinatii cromatice asemanatoare şi creeaza senzaţia de imagine atunci când sunt priviţi de la o distanţă anume, la fel ca si pajiştea de care vorbeam anterior. Ce ar spune astăzi Seurat, maestrului pointilismului? Pointiliştii pictau pe pânză un mic punct albastru şi imediat alături un punct galben de aceleaşi dimensiuni. Contopirea acestor două culori realizează în ochii privitorului, de la o anumită distanţă, culoarea verde. La ora actuală nu ne putem imagina fotografia digitală fără mozaicul pixelilor ce formează imaginea finală. Lucrurile se leaga într-adevăr uimitor şi acest lucru se face aproape fără a percepe schimbarea!
Un aspect demn de luat în considerare este următorul: cu cât te apropii mai mult de compoziţia unui lucru, percepi mai clar idei şi sensuri despre elementele care îl compun. Literele par în mare parte similare şi multi cititori nu vor face distincţia dintre fontul Times New Roman sau Meta Serif. De asemenea Arial şi Helvetica pot fi uşor confundate aruncând doar o privire superficială. Dar mărite suficient şi privite îndeaproape vor dezvălui particularităţi grafice interesante care le vor face diferite. Apropierea intensifică cunoaşterea, distanţa o împiedică. Apropierea de o persoană îi relevă caracterul, unicitatea, acea persoană nu va mai fi doar un om neutru, un oricine din mulţime.
În fotografie, perceptia joaca un rol imens în întelegerea, „traducerea“ de catre privitor, a unui limbaj specific utilizat de fotograf. Şi aici există percepţia care surprinde, care face fotografia „deosebită“, sau acea percepţie comună sau chiar falsă, ce face doar impresia unei fotografii reuşite. Este o aparenţa înşelătoare ce niciodată nu dă naştere satisfacţiei vizuale. Nu tehnica fotografiei este importantă, în final percepţia privitorului decide dacă o fotografie place sau nu. Astăzi se pune mare accent pe tehnică în detrimentul ideii. Astfel că mulţi ajung la concluzia greşită că pentru a realiza o fotografie reuşită este nevoie de cel mai scump aparat foto. Nimic mai fals. Aşa cum am arătat anterior, artişti din veacuri trecute au creat opere inegalabile astăzi, nu datorită super-tehnicii ci datorită simţului.
O fotografie ce înfăţişează un peisaj urban în mijlocul zilei şi un cer albastru palid nu surprinde plăcut şi nu se diferenţiază de restul, deoarece oamenii văd o asemenea scenă aproape zilnic, sau cum spunea cineva: maxim zilnic!
A vedea, însă, o fotografie ce reprezinta un cer rosu aprins, cu nori portocalii şi maro, iar pe planul apropiat silueta unui oras ce se pregăteşte de seară, este cu adevarat o plăcere, prin schimbarea percepţiei, despre ceva ce a fost cimentat în mintea privitorului. Cerul, prin semnificaţie, parcă ascunde în el cuvântul albastru, aşadar, contemplarea unui cer roşu sau mov schimbă percepţia formată, impresionând-o plăcut. De aici pâna la fotografiile kitsch - în care o persoana tine în mâna o alta persoana sau un monument, aflate la distanţă - este un drum lung, ca de la alb la negru. Un asemenea „umor vizual“ se foloseste enorm de percepţie dar a te juca cu percepţia doar aparent nu dă rezultate decât de suprafaţă. Mai ales când vorbim de percepţia în mediul vizual.
Când un cititor ţine în mâna o carte ce pretinde şi se doreşte a fi importantă, dar este tehnoredactată neîngrijit si pe o hârtie de o calitate îndoielnica, îsi va face o imagine si despre cât de important e subiectul cărţii respective. Cumpărătorul ştie să facă diferenţa între brand-urile de ciocolată din supermarket doar privind design-ul ambalajului.
Asadar, un algoritm al observării prin percepţie în vizual ar fi:
1. vizualizarea unui subiect (fotografie, tablou, ambalaj etc.) cu ajutorul ochiului
2. formarea unei percepţii temporare provizorii
3. filtrarea acesteia prin percepţia formată (sau raportarea la percepţia existentă)
4. respingerea noii percepţii sau acceptarea acesteia, ca atare, în percepţia existentă
5. acţiunea-răspuns de a place sau nu acel subiect vizual; de a avea lizibilitate sau neclaritate în text, plăcerea de a citi o carte sau de a o citi doar rutinal, de a accepta sau respinge vizual o formă ce va trebui utilizată.
Şi toate acestea derulându-se uneori în fracţiuni de secundă, trecând prin filtrul percepţiei.
Percepţia joacă aşadar un rol extrem de important în evaluarea vizuală şi senzorială - prin simţuri - a tot ceea ce ne înconjoară în mediul vizual. Şi nu numai în vizual, percepţia are aplicaţii în majoritatea domeniilor senzoriale: de ce oare mirosul unui parfum ne aduce aminte de o anumită persoană, cum se face ca o melodie ne trimite cu gândul la un loc în care am fost, succesiunea zilelor si a nopţilor ajută la perceperea timpului sau de ce un material textil produce o senzaţie anume?
E o chestiune de percepţie.
Autor: Lucian Enăşoni
