Arta fără machiaj
Written by Mircea Țara
11:11 PM. În pat. Etaj 4. Camera 2.
Cele două puncte pâlpâie fără oprire. E greu să începi ceva dela zero. E greu să te așezi în fața unei hârtii albe și să începi să scrii marea operă a secolului XXI. Cartea care va revoluționa literatura, care va mișca zeci și zeci de mii de suflete. E greu să începi, dar e și mai greu să continui. E și mai greu să perseverezi. Să stai drept, coloana vertebrală să îți fie din granit, nimic să nu o încline sau să o sfarme. E greu să nu tremuri, să nu te oprești, să nu te lași distras de luminile strălucitoare și nu mă refer la stele, ci la acele lumini care pentru că sunt atât de aproape și atât de puternice (dar nesfârșit de false), acoperă, obturează, ascund strălucirea adevăratelor stele. Lumina adevărată se zărește și se percepe doar cu ochii închiși. Doar atunci când e beznă ca-n cel mai adânc și depărtat colț al dulapului în care te ascundeai când erai mic, doar atunci se văd stelele.
Să începi e greu, dar mai greu e să continui să crezi în ceea ce ai început, în misiunea ta, în puterea ta, care dacă tot veni vorba nu e a ta, nu vine de la tine și nu e pentru tine. Ca și replica aceea faimoasă din Spider-man: ”Nu uita. Împreună cu puterea vine și o mare responsabilitate” (cred că așa era).
Când eram copil credeam că fiecare om de pe pământ are steaua lui – de aceea atunci erau atât de multe stele pe cer, iar concluzia logică era următoarea: înseamnă că sunt la fel de mulți oameni pe pământ câte stele sunt pe cer (în anime-ul Darker than Black este prezentat foarte interesant acest concept, doar că nu toți oamenii aveau steaua lor, decât cei cu super-puteri – un fel de ființe umane lipsite în totalitate de sentimente, dar mă lungesc). Iar când una cădea, îmi părea rău. Credeam că murea un om. Dar apoi am descoperit în cărți că stelele sunt doar stele, sunt mari sau mici, mai aproape sau mai departe. Sunt ca niște sori. Mase enorme de plasmă incandescentă. Și nu era nici o legătură între ele și oameni. Iar între ele și oameni nu există nici o legătură. Decât poate una de admirație și fascinație (din parte oamenilor). Și mai apoi am priceput că stelele nu ajung niciodată oameni, dar că unii oameni, uneori, ajung stele.
9:51 AM. Același pat, aceeași cameră, același etaj 4.
Cele două puncte stau nemișcate ca doi ochi de sticlă. În orice parte a încăperii ai fi ai impresia că te fixează și că te urmăresc. Să începi să înnebunești e greu. Să fii nebun e și mai greu. Bineînțeles că nu vorbesc de schizofrenie sau alte afecțiuni mintale, ci despre diferența dintre un om și un om dedicat lui Dumnezeu. Diferența aceasta poartă numele de nebunie (totuși, eu aș numi-o artă).
Vreau să îți spun un secret. Sau poate un adevăr general valabil generației noastre. Sau poate e pur și simplu o idioțenie. Totuși vreau să îți spun asta: Nu există oameni creativi. Nu există creativitate. Subliniez: NU EXISTĂ OAMENI CREATIVI. NU EXISTĂ CREATIVITATE. Pot să tai tot ce am scris până aici. Totul poate fi combătut și aruncat la gunoi. Lemă: există doar creatori. Dumnezeu nu e (doar) o ființă creativă. Dumnezeu e Creator. Cred în conceptul de creativitate doar dacă el înseamnă capacitatea sau abilitatea cuiva de A CREA. Nimic mai mult. Și încă un lucru: Ce e arta? Inspirație, revelație, drog, imaginație, genialitate, himeră, realitate transcendentală sau o realitatea transpusă, trecută prin sita subiectivă a artistului? Nebunie? Poate câte un pic din toate acestea, dar în fapt nimic din ce am enumerat aici. Spuneți-mi comunist, marxist, de modă veche, inconștient, netrebnic, neștiutor, amator, Spuneți-mi cum vreți, dar arta înseamnă muncă. Muncă din greu. Nopți întregi de muncă asiduă în căutarea cuvântului potrivit sau a culorii perfecte, a următoarei teme melodice care să ridice sufletul mai aproape de splendoarea cerească, de acea muzică a sferelor de care vorbea Aristotel Platon Pitagora (fără puțină cercetare te faci de râs. Notă: atât Platon, cât și Aristotel au îmbrățișat teoria lui Pitagora cu privire la muzica sferelor), de universul atemporal al lui Dumnezeu.
Arta înseamnă muncă. Până la epuizare, până la disperare. Până când îți obosesc mâinile și te doare mintea, până când nu îți mai simți degetele strângând griful, până când sufletul tău găsește desfătare în acea mică creație, fie ea de ordin literar sau vizual, fie ea o piesă muzicală pe care nu o va auzi nimeni niciodată, cu excepția ta și a lui Dumnezeu, fie un tablou care se va vinde cu 50.000 de dolari peste cinci ani, fie o poezie pe care o vei uita într-un sertar fiind apoi descoperită doar după moartea ta de către nepoții tăi. Arta nu înseamnă (doar) creativitate. Arta este mult mai mult. E un proces întreg (de creație), după modelul creației făcute de Dumnezeu. Arta înseamnă planificare și cercetare, ceea ce echivalează cu munca. Ideile nu apar din golul cutiei craniene, ci din plinul acesteia cu materie cenușie îmbâcsită cu informații și cunoștinte până la refuz (dacă se poate realiza așa ceva).
Arta=sacrificiu. Trebuie oare să mai adaug ceva? Sacrificiul este indispensabil artei. Nu vei deveni artist până când nu vei înțelege acest lucru, și totuși, înțelegerea nu este de ajuns. Mai e nevoie de un lucru: de sacrificiu.
12:16 PM dintr-un Mac Donalds vizavi de hotel Cișmigiu, în București.
Încă un lucru legat de artă. Arta este atemporală. În fapt, orice lucru de valoare are o caracteristică atemporală, cu atât mai mult lucrurile care sunt create de Dumnezeu. Îmi permit totuși o observație. Tot ce a creat Dumnezeu are caracterul atemporal al unei capodopere în deplinătatea cuvântului, dar până la punctul în care Dumnezeu decide ca acea operă de artă să nu mai existe.
Revenind cu picioarele pe asfalt uitați-vă în jur la câte lucruri care au într-adevăr acel caracter care sfidează prin modernitatea sau contemporaneitatea lor continuă timpul. Vă dau eu câteva exemple: Biblia va fi mereu contemporană. O operă de Shakepeare este la fel de savuroasă acum cum va fi peste 100 sau 500 de ani. Operele vechilor greci vor fi mereu considerate fabuloase. Un tablou de Rembrandt va fi o plăcere și o desfătarea pentru priviri și în secolul următor (mă îndoiesc însă de operele lui Picasso am totuși o mică îndoială cu privire la operele lui Picasso. Da, știu. Sunt subiectiv). Vreți să mergem mai departe? Eu vreau și vreau să vă ofer o altă perspectivă asupra unor lucruri pe care probabil nu le-ați privit astfel (s-ar putea, și sper, totuși să mă înșel). Vreau să vă oblig să vedeți frumosul și să-l apreciați. Să observați că arta nu se limitează doar la artistic.
Exemple de Artă:
- conceptul de răscumpărare al lui Dumnezeu. Caracteristici: o valoarea incomesurabilă și un caracter deplin atemporal. Este la fel de valabil de la începutul lumii până la sfârșitul ei.
- omul în construcția lui este o operă de artă. Atâta migală. O idee genială, extraordinară.
- planeta pe care trăim. Este o operă unică în Universul acesta. Este creată cu un scop și își îndeplinește scopul.
Arta? Mai înseamnă măiestrie, dedicare, obsesie (uneori), plăcere, satisfacție. De fapt ultimele două elemente enumerate sunt consecințe ale procesului de creație.
P.S.: Ce-i cu tăieturile din text? Sunt idei goale, vorbe fără noimă. Sunt fraze care pot fi, și au fost, reformulate. Și tăieturile fac parte din procesul de creație pentru că – revin cu perseverența și insistența unui câine loial pe care indiferent cât l-ai lovii sau l-ai alunga, el se întoarce la tine – arta înseamnă muncă. Multă muncă.
În cazul meu multe cuvinte scrise și tăiate, hârtii rupte și aruncate, idei întoarse pe toate părțile, luptă de convingere cu mine însumi.
P.P.S.: Arta, uneori, în momente de genialitate divină sau de revelație, cum vreți să le numiți, poate fi ușoară, sau poate părea astfel. Însă vă garantez că fără o căutare apriori și fără muncă insitentă, acele momente de ușurință pot să nu vină niciodată.
Din mașină, undeva între Brașov și Sighișoara în drum spre Baia Mare, 19:39
P.P.P.S.:
Arta presupune viață, în fapt de foarte puține ori ea se realizează prin moarte. Un om mort nu poate creea.
